În a doua parte a lucrării Cartea Românească 100. Un simbol al culturii româneşti, Dan Gulea devine mai analitic. Contextul în care editura a fost reînfiinţată în 1969, sub egida Uniunii Scriitorilor din România, o şi cerea. De fapt, evenimentul se înscrie în paradigma reconectării lumii literare la poeticile şi structurile interbelice, pe fondul dezgheţului ideologic instrumentat de regimul ce trecea, sub conducerea lui Nicolae Ceauşescu, la un comunism naţionalist. Din varii motive, bine punctate de monograf, Marin Preda avea să fie considerat cel mai în măsură să preia acest proiect: „Scriitorul este liber să-şi elaboreze propria viziune editorială. Mai întâi, vor fi contat motive sentimentale pentru Preda în stabilirea numelui Editurii – el debutase în aprilie 1948 la vechea Carte Românească, Întâlnirea din pământuri fiind practic ultimul titlu reprezentativ al unei Edituri ce se va închide ca urmare a legii naţionalizării din 11 iunie 1948; numele editurii vine împreună cu sigla ei interbelică, uşor stilizată – din efigie dispar cele trei făclii ale cunoaşterii spre care privea grifonul din compoziţia pictorului Adolf Behrmann” (p. 75). Oamenii cu care Preda alege să pornească în acest proiect ce confirmă, şi la propriu, şi la figurat, procesul de reorganizare editorială, s-au dovedit redactori cu vocaţie, unii dintre ei şi protagonişti ai scrierii propriu-zise de literatură nouă. Nu trebuie omis că, în deceniul al şaptelea, scriitorii români câştigaseră, în contul principiului întâietăţii esteticului, o autonomie ce avea să le permită, într-o semnificativă măsură, concentrarea resurselor spre obiective ce ţineau strict de evoluţia literară. În complicitate cu poeţii şi prozatorii din acea perioadă, unii deveniţi de-a dreptul iconici, criticii literari au reuşit să impună un sistem de evaluare şi legitimare paralel cu cel susţinut de regim. Sigur, ei au beneficiat de o politică a liberalizării ce viza mai ales consolidarea unei identităţi culturale naţionale, imposibilă de pe poziţiile realismului socialist din era dejistă.

Echipa redacţională, strânsă de Marin Preda în jurul său, a fost formată din: Mihai Gafiţa (fost redactor-şef la Editura Pentru Literatură), Georgeta Naidin (ulterior: Dimisianu – cu experienţă în domeniu făcută tot la EPL, unde fusese redactorul romanelor Moromeţii II şi Intrusul), Magdalena Popescu (devenită, apoi, Bedrosian – având o carieră de douăzeci şi şapte de ani în cadrul instituţiei, pe care a şi condus-o după 1990, timp de şapte ani) şi, nu în ultimul rând, Mircea Ciobanu. Contribuţia acestora la normalizarea (autonomizarea) şi evoluţia sistemului literar autohton este mult mai mare şi mai semnificativă decât pare la prima vedere, recunoscută uneori ca atare, dar niciodată analizată suficient în demersurile de istorie literară. De pildă, despre providenţa lui Mircea Ciobanu ca editor şi intelectual mi-au vorbit, în termeni superlativi, şi Eugen Negrici (care a şi înfiinţat un premiu cu numele acestuia), şi Basarab Nicolescu.

Dan Gulea inserează, în această secţiune a cărţii, şi pasaje de exegeză asupra scrierilor acestor protagonişti, combinând, în mod fericit, registrele. Înainte să extragă din scrierile cu caracter memorialistic ale aceluiaşi Mircea Ciobanu afirmaţiile despre viaţa de redactor, atrage atenţia asupra „spiritului fantast, preocupat de metaforă şi parabolă în poemele şi prozele sale”, fapt pentru care „critica a notat simbolistica, ezoterismul prozei, sub aspectul unei haine realiste, aşa cum se întâmplă în opera publicată preponderent [chiar] la Cartea Românească: Cartea fiilor (1970, volum în redacţia autorului), Martorii şi ciclul de Istorii” (p. 80). În aceeaşi ordine de idei, sunt expuse, bine articulat din unghiul istoriei literare, şi activităţile lui Dumitru Ţepeneag, Alexandru Paleologu şi Alexandru Ivasiuc. Aceştia vor ieşi în diferite moduri din scenă în deceniul al optulea, ceea ce a determinat angajarea tot a unor personalităţi puternice şi, de asemenea, ele însele cu publicaţii literare: Sorin Mărculescu şi Florin Mugur.

Expunerile lui Dan Gulea relevă, datorită informaţiilor de primă mână, dispoziţiei interpretative şi calităţilor de istoric literar, relaţiile dintre putere şi editură, dintre redactorii de la CR şi sistemul literar şi, de asemenea, o conduită care s-a opus ideologizării totalitariste ce ameninţa să se reinstaureze după Tezele din Iulie 1971. Nu se poate vorbi despre o disidenţă propriu-zisă, ci de o rezistenţă prin participarea la crearea şi menţinerea unui sistem propriu literaturii de recunoaştere şi legitimare, negociat în permanenţă cu „autorităţile” care-l obstrucţionau inclusiv printr-un contra-sistem arondat realismelor socialiste ce s-au succedat în cele aproape cinci decenii de comunism. Cele două părţi au coexistat inclusiv după Revoluţie, nu fără anumite complicităţi, dar, în general, într-o opoziţie ce a făcut posibilă apariţia unor cărţi absolut excepţionale în toate cele trei promoţii: şaizecistă, şaptezecistă şi optzecistă.

Jurnalul lui Florin Mugur, citit şi citat aici de la distanţa corectă, reflectă foarte bine dualitatea mediului literar din comunism, bicefal şi înşelător, plin de surprize odată cu lectura arhivelor Securităţii. Bilanţul de redactor pe care şi-l face în 1990 îl determină pe Mugur să afirme: „Şi ce să însemne toată această înşiruire (m-am oprit)? [Lista cuprinde nume foarte importante ale literaturii vremii, inclusiv autori plecaţi în exil, cu serioase luări de poziţie disidentă.] Că aş fi comunist sau anticomunist? Nu sunt, domnilor din Ars amatoria (I. Buduca, I. Groşan, Radu Gh. Ţeposu, tustrei cu volume de debut tot de mine publicate), anticomunist. Căutaţi cu lumânarea unul care să mai facă azi asemenea declaraţie compromiţătoare, chiar în săptămânile când pregăteşte pentru tipar volumul Monicăi Lovinescu. Sunt necomunist, e bine?” (p. 99). Scriitorul recurge aici, lucru ce avea să se întâmple adesea atât în comunism, cât mai ales după, la disjuncţia dintre literatură şi politică, funcţională însă în cazul său numai până la un punct.

După 1970, Preda şi echipa sa sunt atât de preocupaţi să consolideze instituţia şi să participe la evoluţia autentică a literaturii române, încât cu greu se poate vorbi, de fapt, despre o politică editorială. La această deschidere asumată se adaugă şi compromisurile pe care trebuia să le facă sub presiunea cenzurii oficiale. În acest sens, Dan Gulea remarcă, nuanţând pe parcursul unui întreg subcapitol dedicat acestui aspect, că „atitudinea lumii culturale faţă de editură se poate vedea urmărind două mari coordonate: cărţile respinse sau amânate de la publicare – din diferite motive politice – şi cărţile premiate – din motive politice şi, în special, estetice” (p. 116). Din prima categorie fac parte lucrările unor autori ca: Paul Goma, A. E. Baconsky, traducerile lui Jean Grosu din Milan Kundera, Vintilă Ivănceanu – cu volumul de proză Vulcaloborgul şi frumoasa Beleponjă, Virgil Tănase – cu romanul Portret de bărbat cosind în peisaj marin, respins în 1975 şi publicat în 1976 la Flammarion etc. Aceste fapte trebuie coroborate, pentru o imagine de ansamblu asupra acestei probleme, cu faptul că „Securitatea este atentă la atitudinea lui Marin Preda, stabilind, în ianuarie 1973, nu doar interceptarea corespondenţei pe «o perioadă de şase luni», ci şi «repunerea în funcţiune a postului Aparatură de Măsură şi Control pentru a cunoaşte atitudinea faţă de unele manuscrise depuse ce ridică probleme», de asemenea, îşi propune să afle motivul pentru care «spre Editură se îndreaptă diferiţi scriitori care ridică probleme»” (p. 118). Aşadar, capitalul de imagine şi puterea simbolică pe care Preda le acumulase nu erau suficiente în relaţie cu Securitatea.

Dan Gulea a consultat şi listele cu premiile obţinute de autorii CR, precum şi referatele editoriale. Sunt documente ineluctabile pentru o istorie exhaustivă a literaturii române. Autorul nu omite nici în această a doua parte a cărţii să se aplece asupra evenimentelor literare cu impact direct în societate, care dau posibilitatea întâlnirii cu autorii, cum ar fi lansările, târgurile şi saloanele de carte (între care Salonul Naţional al Cărţii şi Decada Cărţii româneşti).

Lui Marin Preda i-a urmat la conducere, începând cu 1980 până în 1989, George Bălăiţă, iar în mandatul său are loc o „reformă” forţată, cauzată, în principal, de atitudinea unor scriitori din proximitatea editurii: Dorin Tudoran, Ana Blandiana şi Bujor Nedelcovici. După Revoluţie, directoratul a fost asigurat de Magdalena Popescu-Bedrosian (aprilie 1990-martie 1997), Dan Cristea (martie 1997-iunie 2005), intrând din iunie 2005 până în decembrie 2016 sub administrarea Editurii Polirom, iar din ianuarie 2017 până în 2019 – când apare această monografie, a beneficiat de directoratul lui Călin Vlasie.

Dan Gulea remarcă, mai mult implicit, decât explicit, câteva constante în derularea activităţii editoriale a Cărţii Româneşti, o instituţie într-adevăr simbolică, decisivă în evoluţia literaturii române. Aş evidenţia că aceste constante se datorează patronajului spiritual, să-i spunem aşa, al Uniunii Scriitorilor din România, de care s-a bucurat şi se bucură, fiind, aşadar, conectată la activitatea acestei bresle care a configurat canonul literar şi a indus ritmurile evoluţiei literare. Dan Gulea a scris o monografie necesară, de pe poziţii metodologice adecvate şi actuale, despre o instituţie a cărei istorie este un reflector şi, deopotrivă, o reflectare a istoriei literare româneşti.